M-am trezit cu noaptea în cap, taman în dimineaţa de 30 octombrie 2022 când ora 5.00 a devenit ora 4.00. Nu neapărat din cauza vreunei obsesii, ci pur şi simplu din cauza faptului că, de vreo două săptămâni, ceasul meu biologic a luat-o razna „ticăind” niştre treziri matinale exagerat de deranjante. Bine, bine, oleacă de frământare aveam şi musai trebuia să o rezolv. Citisem în această săptămână şi a treia carte trimisă de poeta şi scriitoarea Maria Donan şi, la fel ca şi în cazul primelor două, „Crimă perfectă” şi „Cântec de lebădă”, trebuie să scriu două, trei rânduri ca un soi de impresii. Numai că, inexplicabil, mă blocasem în faţa superbului volum de poezii „Dum Spiro, Spero”. Trebuie, dragi iubitori de poezie adevărată, musai să-l căutaţi, pentru a-mi înţelege elogiile. De data aceasta, cu traducerea „atâta timp cât respir, înseamnă că sper” în minte, dar mai ales cu avizatele opinii despre carte ale doamnei profesor universitar doctor Rodica Bărbat, chiar am început să.. respir şi să sper că o voi scoate la capăt onorabil şi data aceasta. Dar „marea revelaţie” a venit, cum se întâmplă de regulă, din alt orizont, din nr.43 a.c. al prestigiosului ziar de cultură „România literară”. La pagina 8 sunt publicate două poeme ale unui poet modern şi foarte abstract pentru înţelegerea mea, bântuită încă de spaime covidiene. Iar unul dintre aceste poeme conţine: „… cere-i să se spânzure de ţeava de la baie/de gâtul/girafei roz din sticla de wisky/de şnurul/ de la izmenele lui Urmuz/- poate aşa va uita să sufle în trâmbiţa apocalipsei-/cere-i să se mute naibii între morţi- acolo unde îi e locul-/cu tot patul/şi zidul cenuşiu din Konisberg/ca să respirăm/liber!/şi să facem tumbe prin al nouălea cer fără grija că vom fi traşi de urechi…”. Mă’ băiatule, poetule, care eşti tu poet… Dacă îţi închipui că după trei ani de stres pandemico covidian obositul meu creier mai poate digera aşa creaţie, te înşeli amarnic. Cum ai ajuns să fii publicat totuşi în „România literară”, unde semnează nume grele ale actualei culturi române, nu mă duce capul. Şi nici nu voiesc a mă frământa. Doar că, reiterez,: după cumplita încercare a nenorocitului de covid am nevoie, şi cuget că nu numai eu, de versuri mai blânde care să meargă în sufletul poeziei fiecăruia. Pentru că şi-aşa „Timpul vieţii ni-i scurt/Hai să-l facem curat…”.
„Tu, iartă-mă fecioară – tu, căprioara mea!” pentru această introducere, Anahera – Maria Donan, la opinia despre… „Dum Spiro, Spero”. Dar când citesc „Îşi plânge iar Balada prin mine Porumbescu”, superba ta poezie, chiar aud cum „Cânta la Stupca o vioară” şi mă văd călător pe dealurile Bucovinei contemplându-i pe Ciprian alături de Berta…: „Îşi plânge iar Balada prin mine/Porumbescu,/Brâncuşi mai pune-un scaun/la Masa cu Tăceri/Coloana Infinită se-ndoaie/sub poveri/de nuferi şi Luceferi,/mi-e dor de Eminescu… Îşi plânge iar Balada prin mine/Porumbescu/voi coborî pe scara/ ce duce înspre „Ei”/ca într-un Zbor de înger legat cândva/ de Zei/cu-o aripă – de Tine,/cu alta de cuvânt. Nu este bucurie mai mare/pe pământ/ca actul ce ne leagă/prin Legea Făr’ delegii,/ca burniţa de Toamnă/ce toarnă-n noi/solfegii/de tristă simfonie/cântată de Enescu! Îşi plânge iar Balada prin mine/Porumbescu;/ din file de poveste mi-ai apărut/în cale/cu Zboruri,/cu Speranţe,/cu Visurile Tale,/cu Muzele nebune,/cu Dor de Eminescu. Îşi plânge iar Balada, prin mine,/Porumbescu…” Da, fiind vorba de Moldova mea, cu o picătură de Oltenie, sunt oleacă subiectiv reproducând acest minunat poem. Despre celelalte poeme ale Mariei Donan? Are cuvântul doamna profesor universitar doctor Rodica Bărbat care, printre altele,adresându-se direct autoarei, a subliniat: „…Să mai adaug faptul că toate poemele sunt scrise în prozodie clasică, care pretinde respectarea câtorva reguli privind alegerea ritmului şi a cadenţelor frazelor, a rimei, dar şi o atenţie sporită acordată lexicului. Pe lângă faptul că toate acestea sunt respectate şi bine stăpânite, tu ştii instinctiv, printr-un fel de inteligenţă poematică, să apropii sonoritatea textelor, metaforic vorbind, de sunetul unui clavecin bine temperat”. Iar despre poezia Mariei Donan nu se poate vorbi fără doamna Lidia Racoviţan, o veritabilă regizoare a frumosului absolut din poemele Mariei. Şi care precizează: „Când citim un poem, detaşaţi de lume, în tihna unui loc numai al nostru, reuşim (cu ajutorul desprinderii lecturii interioare şi al abilităţilor afective şi intelectuale) să trăim o anumită revelaţie mentală şi emoţională, în acordul total cu structura noastră lăuntrică… Pentru introvertiţii de poezie, textul şi un moment de serenitate sunt de ajuns pentru a vedea, a auzi, a gusta, a pipăi fiecare cuvânt, fiecare literă! Văd filmul ideilor, aud muzica propriului suflet, simt în nări aroma Grădinii Edenului şi pe piele fiorii atingerii sublimului”. Dar repet, cuvintele din acest text sunt prea mici şi doar citirea şi audierea poeziilor Mariei Donan sunt grăitoare cu adevărat pentru… minte, inimă şi suflet.
Ultima metaforă a acestui text? Inevitabil, aparţine poetei Maria Donan, cu ruga fierbinte din începutul poemului „Pe Noul Titanic”: „Aruncă-mă, Doamne,/în apa sărată/a Mării pe care Tu mers-ai cândva!/Sub mii de corăbii lansate la apă/să fiu doar iubirea/din inima Ta/ şi strop de noroc/cu puteri de-a salva/pe cei ce se-mbarcă pe noul Titanic!”.