Şi suntem tot mai mulţi albatroşi ucişi…

Nu am mai scris de aproape o lună pe acest blog. Stările interioare negative m-au copleşit alături de inevitabilul echinocţiu de primăvară şi de tabloul sinistru al exteriorului cauzat de interdicţii covidiene şi plecările spre lumea de dincolo ale unor oameni pe care i-am cunoscut, printre aceştia fiind şi poetul basarabean Nicolae Dabija şi Mariana Honceriu, doamna botoşăneancă care a scris textul cântecului Dorul Basarabiei, şi a lăutarilor Nelu Ploieşteanu şi Gabi Luncă pe care nu i-am cunoscut dar melodiile lor „mi-au gâdilat urechile într-un mod plăcut”, cum ar spune Caragiale. Şi alături de mulţi, foarte mulţi botoşăneni a plecat şi „profa de bio de la liceu”, doamna Tabita Nevinglovschi. Şi, după cum decurg ostilităţile se pare că vor mai pleca mulţi pentru că: nu avem cercetare, nu avem virusologi competenţi, nu avem creiere… Personal, de parcă ar mai conta la imensul tablou al neputinţei mondiale, nu doar româneşti, am mai trăit „una scurtă, dar vioaie”, cum ar ironiza şturlubaticii de la publicaţia Academia Caţavencu. La o internare de zi, la un spital ieşean, am fost nevoit să prezint la internare musai dovada unui test covid, proaspăt de maxim 72 de ore, „distracţie” care m-a costat 300 lei. C-aşa-i la cabinetul privat! Şi, fie vorba între noi, testul ăsta covid e un soi de exsudat faringian de altă dată. Şi atunci pentru ce naiba mă mai mândresc că am la purtător vaccinul Pfizer cu tot cu… rapelul măsii, că nu găsesc altă rimă! E din rău în tot mai rău. De o bucată de vreme tot am interioara tendinţă să-i compar pe toţi cei plecaţi cu Albatrosul ucis al lui Labiş. Versul ăla cu „Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş însă răpus” e senzaţional, e pur şi simplu labişian. Iar finalul magnificei poezii se potriveşte tuturor celor care nu au crezut că ucigătorul virus cu ale sale tulpini „puse una peste alta” chiar duce către…lumi galactice: „Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.” Băgaţi la cap zdrenţelor, că nu vă pot alinta altfel!, care mărşăluiţi de vreo săptămână la vreme de seară, ca nişte strigoi, prin diferite oraşe ale României şi rageţi cât vă ţin bojocii că nu vreţi să purtaţi mască. Tâmpiţi inconştienţi ce sunteţi!