Anul 1900 şi ceva, splendidă noapte de primăvară, cu cerul încărcat de puzderie de străluciri minuscule de la Ursa Mare la cea Mică. Şi peste toate, Calea Lactee trona ca o regină în tabloul nopţii de primăvară. Fără căpătâi, mă plimbam cu domnul Fănuş printre liniile de cale ferată, dintre Gara de Nord şi Podul Grant, savurând aroma florilor de pomi răsăriţi aiurea pe marginea şinelor. Bondoci amândoi, în căutare de noi şotii, am hotărât să facem pagubă cefereului, furând o traversă şi o găleată de cărbuni, ca provizie pentru iarna viitoare. De pe lângă depoul CFR am înşfăcat o traversă de lemn, grea şi neagră, şi o găleată de cărbuni. Cu traversa în braţe eu, cu găleata în mâna dreaptă domn Fănuş am purces greoi spre câmpul din apropiere, cu gând să ajungem la casa unde locuia gazda noastră. Gâfâind, sub greutate prăzii, înaintam anevoios când, deodată, am fost depistaţi. Aerul plin de miros de zgură şi mâzgă fusese brusc spart de urletele unei somaţii prin care ni se cerea să ne oprim: „Băă, care sunteţi acolo?, staţi pe loc!” În acelaşi timp ne-am eliberat iute de povara greutăţii şi am zbughito spre nesfârşitul câmp. După vreo zece minute de aşa zisă fugă, deh, cât pot rezista doi rotofei, ne-am oprit să ne tragem sufletele.Văzând că nu avem urmăritori, am respirat uşuraţi şi am pornit încet, cu picioarele tremurânde, spre casa gazdei, locuinţă aflată la o margine de Bucureşti. Când am făcut colţul spre străduţa unde era casa, de sub un felinar chior două umbre au urlat către noi:”Staţi bă hoţilor, de ce furaţi băă?” Şi din pământ au mai răsărit vreo cinci vlăjgani care ne-au înconjurat ameninţători. „De ce furaţi bă, bunul cefereului, ai?” Tremurând ca sălciile în bătaia vânturilor ne-am stăruit să negăm acuzaţiile, „păi să vedeţi, n-am fost noi, cred că vă-nşelaţi…” „Dar astea, astea ce sînt băă şuţilor?”, întrebă răstit unul, trecându-şi mâinile butucănoase prin podoabele noastre capilare, blonde şi rebele. Şi de pe căpuşoarele noastre, pline de şotii nevinovate, au început să curgă flori albe vişinii. Fusesem deconspiraţi taman de vişinii ăia pitici de lângă Depoul CFR care ne-au sărutat cu florile lor, dragii de ei. „Haideţi la gheretî să daţi declaraţii”, tună unul care părea a fi şeful de gloată. În ghionturi şi îmbrânceli ne-au împins vreo juma de kilometru şi ne-au băgat într-o încăpere unde pâlpâia un bec galben şi zgârcit în lumină. Ne-au trântit două scaune şi ne-au aşezat la o masă. Unul dintre „vardişti” ne-a aruncat în faţă două foi îngălbenite de timp şi câte un creion chimic pe care trebuia să-l înmoi în gură ca să poţi scrie. „Scrieţi bă că recunoaşteţi furtul. Şi la urmă încheiaţi cu angajamentul scris că veţi rămâne credincioşi băieţilor din Giuleşti, adică rapidişti pe viaţă. Dacă nu, dracu’ vă ia!” Întrebător m-am uitat la domn Fănuş care prinse a zâmbi la aşa pedeapsă: condamnat să fii rapidist pe viaţă. Am scris amândoi jurământul de credinţă, parcă născuţi a doua oară, şi, brusc, am auzit o voce îndemn: „Trezeşte-te rapid Gabi, e vremea.” M-am dezmeticit şi prin ochii întredeschişi l-am văzut pe tata matinal care se pregătea să plece la serviciu. Pe căile de fier ale Moldovei, pe fondul îndemnului roţilor de tren care glăsuiau parcă necontenit, „Hai Rapidu’, hai Rapidu’, haide/ Hai Rapidu’, hai Rapidu’ haide!”…
În amintirea marilor rapidişti, dispăruţi prea devreme în fumul locomotivelor trecătoare pe sub Podul Grant: Fănuş Neagu, Ioan Chirilă, Adrian Păunescu, Florian Pittiş, Victor Socaciu şi mulţi, mulţi alţii…