Prinsă în mrejele tulburătoarelor ale dragostei, Gabriela Cecilia Cioran îşi continuă de „Pe-o aripă de suflet frânt” o aterizare, aparent lină, „Pe aleile pierdutelor iubiri”. Peste 150 de poezii compun un volum consistent, semn clar că parcul amintirilor este vast şi imposibil de uitat. Iubirea cea fără de sfârşit răscoleşte amintiri senzuale, imposibil de aruncat în coşul uitării. Sărutul, lacrimile, dorinţele sunt elementele aducerii aminte care îngreunează paşii reîntorşi pe alei, în căutarea unor vremuri apuse. Iată o sfâşietoare amintire a autoarei, scrisă la timpul când toate încep cu a fost odată…:
Fără tine
Mă simt tot mai pustie fără tine,
Fără sărutul nopţilor fierbinţi,
În praf de stele caut jurământul,
Rostit cu multe lacrimi şi dorinţi.
În ochii mei s-a aşternut tăcerea,
O lacrimă-n cristal s-a prefăcut,
Sub pleoapa-nchisă îmi ascund durerea,
În inimă-mi eşti rana ce-a durut.
Nu am aflat nici vina cine-o poartă,
Nici cum acei nori negri-au apărut…
Îmi voi ghici în astre a mea soartă,
La ce răscruci de drumuri te-am pierdut.
Azi…trist apus mă poartă în trecut,
Unde-am pierdut iubirea ce ne leagă,
În stele voi găsi al meu răspuns…
Eu, fără tine, nu mai sunt întreagă.
Cu greu îmi petrec paşii pe alei,
Rătăcitor mă poartă, iarăşi, gândul…
Până la poarta sufletului tău,
Îngenuncheat retrăind legământul.
Voi adormi în fiecare noapte
Pe acele şoapte – ce mă dor şi-acum,
Căci fără tine inima nu-mi bate…
Să înţelegi, fără-a iubi, n-ai cum!
Mistuită de propriile arderi, Gabriela Cecilia Cioran găseşte puterea să privească în jur, dincolo de zidurile iubirii eterne, şi descoperă o altă iubire. Cea pentru frumuseţea locurilor de baştină şi pentru oamenii trăitori pe aceste ţinuturi. Iar muza pare a veni din însăşi aşezarea oraşului Sebeş, locul de origine a poetei, situat la doar o azvârlitură de băţ de Catedrala Marii Uniri şi locul naşterii celui care a lăsat posterităţii zicerea „Veşnicia s-a născut la sat”. Şi, poate, ascultând atent, şi azi paşii lui Blaga prin Cluj se aud… Revelaţia frumosului simplu o învăluie, drept pentru care „Ţara mea” este o compoziţie ce sparge tiparele zămislite până acum, născând o nouă personalitate a autoarei.
Ţara mea
Pe-un ales picior de plai,
Într-un colţişor de rai,
S-o revăd,de dor purtată,
Vin în ţara-mi minunată!
Grădina Edenului,
Stâlp la Poarta Raiului
Codrii verzi, izvor de viaţă,
Păsări ce prin tril te-nalţă.
Cum să fii învingător
Te învaţă-n zborul lor
Fluturi cu-aripi colorate,
Prin câmpii cu rod,bogate.
Oameni buni, cu Dumnezeu,
De cu zori trudesc din greu,
Românii au suflet mare…
Nu păstrează supărare!
Ei ştiu vremea de arat
Şi grâul de treierat…
Despre viaţa de la sate
Vorbesc palmele crăpate!
Sfânta cruce o cinstesc…
Şi când dau, şi când primesc!
Cu pâine şi sare-n iie,
Te primesc în ospeţie.
Colţ de Rai, la tine vin
Cu sfială să mă-nchin!
Lăcaş plin de suferinţă,
Plec genunchi spre-ngăduinţă,
Că-mi urmez paşi încercaţi
Prin lume, cu dor de fraţi…
Dar ai tăi fii, un s-or duce,
Sfânt omagiu ţi-or aduce!
Inevitabil, de la iubirea pentru pământul natal şi a conaţionalilor se produce marea revelaţie: dialogul cu divinitatea. La vremuri de restrişte, pătrunsă de marile încercări ale vieţii, Gabriela Cecilia ridică ochii spre cer, spre Fecioara Maria cea pururi fecioară. Construită sub forma unei rugi fierbinţi, poezia „Maică îndurerată” relevă o pioasă spovedanie:
Maică, lacrima-Ţi curgea,
Când, pe lemnul Crucii Sfinte,
Fiul Tău ne mântuia…
Ruga nu Ţi-a stat-nainte!
La cazna-Ţi…Gloata privea
Cum jeleai, îngenuncheată!
Durerea-n ochi săgeta…
Lumea părea posedată.
Când Ţi-a apărut în faţă
Gavriil, să-Ţi dea de ştire
Că Vei naşte-a Vieţii Viaţă,
N-a spus şi de-a Sa jertfire.
Maică, ale Tale patimi
Ne-ndeamnă să fim mai buni…
Urmele – sacrelor lacrimi –
Noi le-om şterge-n rugăciuni.
Ocroteşte-ne Măicuţă!
Nu ne lăsa în pieire!
Sărutăm a ta mânuţă,
Urmându-Te cu iubire.
Scrisă în perioada cumplitei pandemii covidiene, poezia „Vremuri triste” subliniază imensa deznădejde a omului în faţa necunoscutului. Iar poeta din Sebeş subliniază din plin acest aspect, drept pentru care am spicuit: „Primim, zi de zi, câte-o palmă,/An de an ne bate-un blestem,/Ne-arată durerea – ca armă,/Neputincioşi, în faţa Divinităţii suntem. Speranţe ne punem în toate,/Mai puţin în Dumnezeu/La El, gândul întâi să ne poarte,/Căci fără El va fi tot mai greu!”
Şi pentru că „cel mai iubit dintre pământeni – salcâmul nostru genial din sud” ne-a lăsat moştenire esenţa vieţii pământene, prin profunda zicere „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, nici Gabriela Cecilia Cioran nu pleacă de „Pe aleile pierdutelor iubiri” fără amintirea frumoasă a altei iubiri. „În noapte târziu…”, poeta din Ardeal mărturiseşte:
Mie dor de clipele ce le-am trăit
La pieptul tău când odihneam,
Credeam în tine căci te-am iubit,
Atâtea speranţe cu tine aveam.
Sunt zile şi nopţi fără sfârşit,
Îmi apar amintiri în bezna rece…
Aş fi putut să te iubesc la infinit…
Viaţa, fără tine, cu greu trece.
Te-ntreb de mii de ori, în gând,
Tu ce mai faci?… te mai gândeşti
La visele ce le visam, oftând…
Neştiind de poţi să le-mplineşti?
Nu ştiu de mai priveşti la stele,
Petale de trandafiri mai presari,
Apari adeseori în gândurile mele,
Mă răscoleşti cu amintiri, apoi dispari.
De ce destinul mi te-a dat,
A scris o pagină frumoasă,
Şi-ntr-un final mi te-a luat,
Făcându-mă să cred că nu-ţi mai pasă?
În noapte, târziu, îmi amintesc
Cu câtă dragoste mă-mbrăţişai…
De ce… şi-acum te mai doresc,
Când ştiu că-n alte braţe stai?
Am reprodus câteva poezii în întregime, considerându-le reprezentative, în ideea că blogul cetăteanulgabriel.ro şi pagina mea de facebook se citesc şi la Chişinău şi la Soroca şi la Cernăuţi şi în multe oraşe ale României. Iar poezia de calitate trebuie promovată aşa cum se cuvine.