Început de decembrie al anului 1935, în dulcea Bucovină, pe plaiurile Stânişoarei, la o azvârlitură de băţ de celebra Cruce a Talienilor, se năştea un prunc. În familia învăţătorilor Eugen şi Ana Profira Labiş venea pe lume Nicolae, pe 2 decembrie, cu patru zile înaintea sărbătorii de Sfântul Ierarh Nicolae. În Mălinii Sucevei prindeau contur ochii miraţi ai unui copil, devenit „Buzduganul unei generaţii”, cum superb l-a numit regretatul academician Eugen Simion. Păşind temător alături de „Puiul de cerb”, intrat în feeria „Primelor iubiri” şi sfârşind într-o nemiloasă încrâncenare din „Lupta cu inerţia”, Nicolae Labiş avea să demonstreze, până la „douăzeci de ani şi încă unul”, un talent poetic fără egal. A fost de toate, un visător, un romantic, un rebel care-i mărturisea lui Marin Preda, când acesta încerca să-i mai tempereze „excesele bahice şi erotice”, „Am un drac în mine şi vreau să-l omor!” Şi moartea avea să vină repede şi fără milă cu un ultim tramvai bucureştean, din noaptea de 9 spre 10 decembrie a anului 1956. Cu dureri îngrozitoare, de pe patul de spital, poetul avea să-i dicteze bunului prieten Aurel Covaci ultimele versuri ale vieţii:
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…
După o îndelungată suferinţă, Nicolae avea să treacă în lumea umbrelor în cea mai lungă noapte a anului, 21 spre 22 decembrie 1956. Anii au trecut, iar amintirea poetului avea să fie ţinută vie de iubitorii de poezie, dar mai ales de profesoara Margareta Labiş, sora poetului, care s-a îngrijit de memoria iubitului frate şi prin susţinerea Festivalului Naţional de Poezie sucevean ce poartă numele poetului şi care este cel mai longeviv festival de poezie din România.
Mai mult, din ţinutul Mehedinţului de munte, mai târziu înfiată de Timişoara, poeta şi scriitoarea Maria Donan a zămislit, la 65 de ani de la dispariţia mălineanului, un tulburător poem „Mănânc şi plâng! Mănânc…”. Creaţia face parte dintr-o galaxie poetică aflată sub strălucirea volumului de poezii „Cântec de lebădă”.
„Mănânc și plâng! Mănânc…”
Dac-am simțit pocnind
în muguri
seva
și Ghioceii mi-au ieșit în cale,
mai greu accept
să vină iar ninsoare,
ce-nfrigurează biete căprioare
flămânde
și speriate
prin grei nămeți de iarnă.
Umplutu-mi-am cămara
cu verzi grămezi de iarbă,
să-mi chem la cină oaspeți
ce-mi cad spre seară-n prag!
Mi-e Labiș pe sub pleoape
și tot ce-i fost-a drag!
Prin gânduri
mă mai doare
„Mănânc și plâng, mănânc”…
Veniți,
dragi căprioare,
din codrul cel adânc
în casa mea
cu prispa mereu scăldată-n Soare,
din care
fără știrea voastră-au dispărut
și gloanțe ucigașe
și pușca de demult!