Niciodată nu au fost așa de mulți
Și nici nu mai știu dacă să mă bucur.
Sunt doar ai mei, fiecare dintre ei,
Așa cum au au fost, sunt și câți vor mai fi…
În fiecare an se înmulțesc, fără oprire,
Iar eu îi tot număr, unul câte unul,
În fiecare august, în zi de 19.
Apăsat de amintiri, de cufărul greu al acestora,
Încerc să deslușesc când m-am bucurat
Cu adevărat de creșterea anilor.
Poate când am împlinit 14, poate 18
Sau poate 20, sau alte numere pare?
Știu doar că eram tânăr, foarte tânăr,
Și împlinirea unui nou an era
Doar un prilej, să mai râdem,
Să mai bem un șpriț
Fără griji, fără dureri, fără teamă.
Acum, resemnat și un pic îngrijorat,
Îl aștept, fără tragere de inimă, pe 58
Care va veni ireversibil
Tot într-o zi de 19 a augustului.
Asta e, va sosi indiferent de vrerea mea.
Așa e de când lumea, câți îți sunt dați
Atâția așezi în cufăr, unul peste altul…
Până în ziua când Creatorul spune stop.
Și atunci numărătoarea anilor se oprește,
Semn clar a spargerii clepsidrei…
Nu, nu e o noutate, ci doar un firesc
Mai greu de acceptat în viață…
De aceea cred că e de bun simț,
Poate și rațional, să mă bucur
În așteptarea lui 58.