Gata, m-am liniștit,
ori am ostenit,
nici eu nu știu prea bine
tot urcând și coborând
scara treptelor fără răspuns,
interminabilă, mereu enigmatică,
pentru o vietate,
pentru că asta sunt
o ființă insignifiantă
într-un univers al tuturora
în care am intrat
fără voia mea,
fără să fiu întrebat,
doar din dorința altor ființe
care s-au numit părinți.
Și atunci, la șase decenii
de viață, de ce?,
de ce să mai răscolesc
treptele fără răspuns
ale unei scări interminabile?,
consumabilă de energii
și mistere și enigme
care oricum nu fac bine,
nu aduc lumină
ci, poate, doar speranța
iluziilor despre locul
unde au plecat mulți și
nici unul nu s-a mai întors
să îmi spună, să ne spună
ce vom mai face și acolo
fără voia noastră
fără știrea noastră,
doar molecule pierdute
printre alte molecule
învăluite de o imensitate,
probabil, foarte probabil,
proprietatea cuiva.
Și gata, cum spuneam,
m-am liniștit,
ori am ostenit…
dar cine naiba să mai știe
ce e cu mine,
iar eu…nici atât!
Drept pentru care,
în totală necunoștință
de cauză, de certitudine,
de profunzime,
să ne iubim
molecular,
fără opreliști,
fără remușcări,
fără cunoaștere de sine,
doar savurându-ne
fiecare părticică
din strania moleculă.