E tristă iar istoria română
Când șchioapătă pierzând câte-un martir
S-a dus Ilie Ilașcu în țărână
Încătușat pe veci în cimitir.
Românul ce a fost închis umil în cușcă
Și ne zâmbea amar ca într-un joc
Când rusofili cu mâinile pe pușcă
Îi chinuiau pe Lesco, Popa, Ivanțoc.
Au fost un grup, o mare conștiință,
Ce ne-au predat din simțământul lor
Că românismul nu-i o trebuință
Iar un popor rămâne un popor.
Indiferent de vremuri zbuciumate,
Indiferent de câți sunt trădători,
Ilașcu a fost românul peste poate
Abandonat târziu de dezertori.
Și am avut onoarea de-al cunoaște
Și să-i absorb harul său divin
Când România Mare era vis de Paște
Și l-a îmbrățișat însuși Vadim.
Acum, la ora cumpenelor dure,
Când mor eroi fără de voia lor
Ilașcu va rămâne doar un nume,
Basarabean iubind un tricolor.