Azi am scos capul din nesfârșitele frunze
ce au acoperit și trupul și inima
unui copac uitat într-o toamnă,
lungă și nespus de frumoasă.
Acum, la vreme de noiembrie,
soarele și azurul cerului m-au copleșit
de frumusețe și noblețe nemaivăzută,
cum oamenii nu au avut și nu vor avea
niciodată, în străfundul sau exteriorul
unei existențe efemere și dureroase.
Orbit de splendoare, pipăi
în coșulețul cu cuvinte frumoase,
din ce în ce mai puține și mai uscate,
să le așez pe șevaletul imaginar
unde un tablou tot așteaptă atingerea
penelului, să fie terminat…
Apoi, absent, privesc la păsări, la florile
ce se încăpățânează să se ofilească
și continuă să mă mintă frumos
că iarna e încă departe, departe…
Doar la buletinul meteo vine albul,
cu ninsori la munte, chiar de mâine,
dar nu pot să cred și nici nu vreau
când depărtarea mi te înfățișează
atât de frumoasă și atât de aproape,
chiar aici, în inima copacului,
uitat într-o toamnă…
7 noiembrie 2023